Download Nicole Krauss - Istoria Iubirii PDF

TitleNicole Krauss - Istoria Iubirii
File Size645.5 KB
Total Pages190
Table of Contents
                            NICOLE KRAUSS
Istoria iubirii
                        
Document Text Contents
Page 2

Vânzătorul mă măsoară din creştet până-n tălpi, ca pe boşorogul ţicnit
care sunt, şi mă îndreaptă spre raftul cu unica pereche de pantofi Rockport pe
care o au, ceva de un alb turbat.
— Nu, răspund eu, din ăştia mai am.
După care îmi fac drum spre rafturile cu Reebok, aleg ceva care nici nu
seamănă a pantof, mai curând o gheată impermeabilă, şi întreb dacă au
măsura 40. Puştiul se uită la mine, de astă dată cu mai multă atenţie. Mă
măsoară din nou cu o privire lungă şi severă.
— Măsura 40, repet şi înşfac pantoful legat.
Băiatul clatină din cap şi se duce în spate să caute şi, până să se
întoarcă, eu îmi scot ciorapii, îmi suflec crăcii pantalonilor şi mă uit la cele
două beţe decrepite, picioarele mele; trece un minut stânjenitor până să
înţeleagă că aştept să mă încalţe cu pantofii. De cumpărat, nu cumpăr
niciodată. Tot ce doresc este să nu mor într-o zi în care nu m-a văzut nimeni.
Acum câteva luni am dat peste un anunţ într-un ziar.
Zicea: SE CAUTĂ MODELE DE NUD PENTRU O ŞCOALĂ DE DESEN. 15
DOLARI ORA. Părea prea frumos ca să fie adevărat. Să se uite atâta lume la
mine! Atâţia oameni! Am format numărul. O voce de femeie mi-a spus să vin
marţea viitoare. Am încercat să-i descriu cum arăt, dar nu părea s-o intereseze.
— N-are importanţă, mi-a răspuns.
Zilele se scurgeau cu încetineală. I-am povestit lui Bruno, dar el a înţeles
pe dos, anume că m-am înscris eu la un curs de desen ca să văd femei goale.
— Îşi arată şi ţâţele? M-a întrebat. Şi părţile de jos?
Am ridicat din umeri. Nu accepta să fie corectat.
După moartea doamnei Freid de la etajul patru, când a durat trei zile
până au găsit-o, Bruno şi cu mine ne-am făcut obiceiul de a ne veghea unul pe
celălalt. Şi găseam mereu mici pretexte:
— Am rămas fără hârtie igienică, îi spuneam lui Bruno când îmi
deschidea uşa.
Mai trecea o zi. O bătaie în uşa mea.
— Nu-mi găsesc ghidul TV, îmi spunea, şi mă duceam să-i aduc revista
mea, deşi ştiam prea bine că a lui e pe canapeaua pe care zace întotdeauna.
Odată a venit într-o după-amiază de duminică:
— Am nevoie de o cană de făină.
Era o scuză stângace şi nu m-am putut abţine să nu observ:
— Dar tu nu ştii să găteşti.
A urmat un moment de tăcere. Bruno m-a privit în ochi.
— Ce ştii tu? Fac o prăjitură.
Când am venit în America, nu cunoşteam pe nimeni, în afară de un văr
de-al doilea care era lăcătuş, aşa că am lucrat pentru el. Dac-ar fi fost cizmar,

Page 96

A împăturit în două MOARTEA LUI LEOPOLD GURSKY. Şi iată încă un
lucru pe care nimeni nu l-a cunoscut despre Zvi Litvinov: tot restul vieţii lui a
purtat în buzunarul de la piept pagina pe care a ferit-o întreaga noapte să
devină realitate, ca să mai poată dobândi puţin timp – pentru prietenul lui,
puţin timp de viaţă.
Până când mâna care scrie începe să te doară.
Paginile pe care le scrisesem cu atâta vreme în urmă mi-au alunecat din
mâini şi s-au împrăştiat pe jos. Mă întrebam: „Cine? Şi cum? După toţi aceşti.
Aceşti ce? Aceşti ani”.
Am început să-mi răscolesc amintirile. Noaptea s-a scurs într-o ceaţă.
Când s-a luminat de ziuă, continuam să fiu şocat. Venise ora prânzului înainte
de a mă simţi în stare să ies din casă. M-am lăsat în genunchi pe podea. Am
adunat paginile una câte una. Pagina 10 m-a tăiat la deget. Pagina 22 m-a
împuns cu un junghi în rinichi. Pagina 4 m-a făcut să-mi stea inima.
Mi-a venit în minte o glumă amară. Cuvintele m-au trădat. Şi totuşi. Am
încleştat paginile în mâini, temându-mă că mintea îmi joacă feste. Probabil că,
dacă o să mă uit din nou la ele, o să constat că sunt albe.
Mi-am croit drum la bucătărie. Prăjitura se lăţise pe masă: „Doamnelor şi
domnilor. Ne-am adunat astăzi pentru a celebra misterele vieţii. Cum? Nu-i
îngăduit să aruncaţi cu pietre. Numai cu flori. Sau cu bani”.
Am dat la o parte cojile de ou de pe masă şi zahărul împrăştiat pe scaun
şi m-am aşezat. Afară, porumbelul meu credincios uguia şi îşi flutura aripile,
lovind geamul. Poate că ar fi trebuit să-i dau un nume. De ce nu? Am dat nume
unor lucruri mult mai puţin reale. Am încercat să mă gândesc la un nume cu
care să-mi placă să-l strig. M-am uitat în jur. Mi-au căzut ochii pe meniul
restaurantului chinezesc.
De ani de zile nu-l schimbaseră: VESTITUL RESTAURANT CU SPECIFIC
CANTONEZ, SICHUAN, PRECUM ŞI ALTE BUCĂTĂRII CU SPECIFIC LOCAL AL
DOMNULUI TONG. Am ciocănit în geam. Porumbelul a zburat. La revedere,
domnule Tong.
Mi-a luat aproape toată după-amiaza ca să citesc. Amintirile se buluceau.
Ochii mi se înceţoşaseră. Îmi venea greu să-mi concentrez privirile. Îmi
spuneam: am vedenii. Mi-am împins scaunul în spate şi m-am ridicat. Îmi
ziceam în gând:
Mazel tov1 Gursky, până la urmă ai pierdut totul. Am udat planta. Ca să
pierzi, trebuie să fi avut. Zău? Poftim, acum devii un maniac al detaliilor. Ai
avut, n-ai avut. Tu auzi ce spui? Ţi-ai făcut o meserie din a pierde. Eşti
campionul păgubaşilor. Şi totuşi. Unde-i dovada că ai avut-o vreodată?
Unde-i dovada că ea a fost a ta?

Similer Documents